Capul care va cadea

Se apropie momentul cand sabia iarasi va taia, inima iarasi se va frange. Se va frange la nesfarsit, acea secunda blestemata picurata intr-un infinit ocean al timpului.

"Si capul va cadea insangerat la pamant, la pamant", murmura vocea sfidatoare. Tristetea e o gheara ce-ti frange simturile pana cand ceata linistitoare a nebuniei acopera mintea obosita. Si o amuteste. Ceata in care pana si iluziile palesc, se pierd, abandonate, leagane firave din panza de paianjen care nu te mai pot sustine deasupra prapastiei.

"Si capul va cadea insangerat la pamant, la pamant", spune vocea mereu, regina unui intuneric asurzitor. Fum, fum, mult fum...

"Si capul va cadea insangerat, la pamant".

Si fiindca nu te-ai predat, vei infrunta moartea, umilinta, si te vei imbaia in raul durerii, ca intr-un final... dar am ajuns oare la final?

Aha... inca nu te lasi...

Fantome

Odata ca niciodata, intr-un vis, timpul lasa urme apasate de pasi in nisipul orelor trecute.

Calatoria inspaimantatoare pentru care ai da totul numai s-o simti cum iti incolteste sub piele, a inceput.

Si simti sufletul cum ingheata, amutindu-si cantecele.

Dar iti continui drumul singuratic prin paduri intunecate, iar crengi ascutite, din ce in ce mai ascutite, iti smulg particele de inima. Si tu calci in continuare pe spini, durere atat de intensa si de placuta. Pentru ca te apropii... De cine?

Nici tu nu mai stii. Dar continui sa lupti.
Pentru cine?
Odata ca niciodata...

Nonsens de culori

Inchide ochii si deschide-ti sufletul, lasa-ti pasii sa viseze pe treptele slab luminate care te conduc... usor, usor, usor ca briza marii lovindu-se de stanci.
Mintea ta, trandafirul, si gandurile tale, roua ascunsa printre petale. Aminteste-ti iubirea, aminteste-ti curajul si trezeste-ti simturile...
Apusul se inchide intr-o corabie ce pluteste printre razele soarelui scapatand.
Ti se destainuie viata. Si culorile ce te-au inconjurat sunt balsamul ce-ti invaluie trupul obosit si insangerat...

Dans si aripi

Aripi fragile se topesc in lacrimi,
Fluturele este
prins in capcana incandescenta a unui felinar.
Sufletul sau ars si mototolit
zace aruncat printre intunecate picturi in carbune
si nimic nu pare sa-l mai ridice la cer.

Vertij

Timpul pare ca s-a oprit inecat in muzica, desi patefonul vechi continua sa cante. Valsez imbracata intr-o rochie mov sau portocalie, albastra sau roz.







Nu stiu cine sunt. Nu-mi mai pot aminti. Nu stiu unde sunt. Nu-mi pot da seama, pentru ca decorul se schimba de la secunda la secunda. Ziduri se cladesc in jurul meu, varuite si acoperite de trandafiri, apoi se darama si apar ziduri de caramida veche, mucegaita. Care se darama la randul lor. Cresc copaci, ii vad intai mici, apoi din ce in ce mai inalti, cresc pana devin stanci.

Am nevoie de putina liniste. Peisajul schimbator ma ameteste. Inchid ochii dar mintea imi este invadata de culori. Unele fulgeratoare, stridente, altele care ma invaluie ca intr-o imbratisare calda.

Si astept...

Singura constanta in universul acesta al schimbarii.