Nebunie

Ce este realitatea? O suma de vise, o intersectie de trairi.

Odata am iubit un baiat. Pentru cei din jur el nu era decat turnul de fildes in care ma baricadasem. Fiindca nu era real.

Si-n fiecare seara il ascultam vrajita cum imi povesteste despre fericire, despre vise si sperante.
Vocea lui calma imi mangaia fiinta.

Pana cand a murit. A disparut din mintea mea, si am inceput sa gandesc normal.
Sa fiu un om normal, sa ma pierd in multime. Sa fiu exact ca toti ceilalti, ratacita in mediocritate.

Si m-am trezit asta seara, intrebandu-ma "DE CE?".

Sa nu mai visezi, esti penibila. Sa nu mai vorbesti obscen, doar ai 21 de ani ce naiba? Nu te mai ascunde dupa naluci.

DE CE? Pentru ca voi n-aveti curaj sa pictati in culori, ati tavalit toata aceasta uriasa panza a vietii in nuante de gri?!
DE CE? De ce sa nu zambesc?
De ce sa nu spun ce simt? Pentru ca pe voi va sperie si vreti sa va protejati... Pentru ca va e frica de culori.

mi-e Frica

Mi-e frica de usile inchise, de toate umbrele ce se ascund in spatele lor.

Mi-e frica de vid, mi-e frica sa nu raman captiva in vreunul din urletele lui mute.

Mi-e frica de mare cand se izbeste de sufletul meu.

Mi-e frica de intuneric.

Dar mi-e frica si de lumina. Soarele arde, mereu.

Mi-e frica de vocile care, in soapta, imi perforeaza creierul. Se aud slab, ca un tors de pisica dar sunt clare ca gheata.