Expeditie la capatul lumii (1)

Pasea cu greu prin furtuna alba.
Stia ca trebuie sa se concentreze, sa lupte, sa-si pastreze mintea limpede. Dar viscolul acela cumplit ii ingheta gandurile.

Degeaba incerca sa se orienteze dupa mica busola.
Corpul incepuse sa-l tradeze. Cazu in genunchi, lipsit de speranta.
Deodata un zambet ii contorsiona chipul inghetat. La nici zece metri in fata lui se ridica o pestera.

In interiorul pesterii, desi ferit de viscol, linistea si intunericul il sufocau. Se simtea pierdut intr-o noapte neagra fara de sfarsit. Acest loc ii inspira o frica instinctuala, frica unui copil de intunericul in care ghiceste umbre, dar continua sa inainteze. Spatiul se micsora din ce in ce mai mult, obigandu-l sa se tarasca.

La capatul celalat palpaia o lumina.
Se grabi catre iesire, agatandu-se parca de lumina care devenea din ce in ce mai clara.

Dorin astepta ca din moment in moment perdeaua visului sa se rupa si sa se trezeasca undeva, in pustiul inghetat din Siberia. Pentru ca iesirea din pestera il condusese intr-un un oras, in mijlocul unei veri caniculare.

Pestera disparuse.

Trecatorii il priveau mirati, deoarece era inca imbracat in hainele lui groase si era incaltat in bocanci cu coltari.

Melancolic

Degetele lui managiau pagina ingalbenita, sorbindu-i intelesul. Noaptea plutea in camera slab luminata.
Brusc, lasa cartea sa cada si se ridica de pe fotoliul vechi, indreptandu-se spre fereastra deschisa. Satul se lasa invaluit in lumina lunii pline.
Isi aducea aminte acel apus, rapa, dealul de pe care se zareau luminile oraselului indepartat.

"Uneori, as vrea sa uit de tot. Sa alerg pe marginea rapei. Sa plutesc printre stele... sa pot saruta cerul."

O pala de vant ii mangaie obrajii inlacrimati.

"Uneori, as vrea sa uit de tot.
Poate daca ar exista o vraja, un descantec, pe care sa-l rostesti si dintr-o data tristetea sa se topeasca."

"Nu-i nimic", ii raspunse noaptea.
"Inchide ochii si asculta-mi cantecul.
Pana maine, totul va fi numai un vis."

Nu cred

Nu cred in derivate, integrale, in numere in general. Cred in dragoste, speranta si compasiune.
Trairi atat de puternice incat sunt de nedefinit. Incat nu pot fi inchise intr-o simpla ecuatie matematica.
Cred in puterea unui zambet aruncat la intamplare, pe strada.
Cred ca ar trebui sa invatam sa zambim mai des.

Nu cred in savanti. Mai degraba cred in nebuni. Unii isi imagineaza ca traiesc intr-un viitor care sfideaza limitele stiintei. Isi imagineaza ca pot materializa obiecte cu puterea mintii sau ca se pot teleporta.
Mie mi se par vizionari.

Nu cred in grafice. Dar cred ca, din pacate, fericirea a devenit invers proportionala cu trecerea timpului.
De aceea, cred ca ar trebui sa traim clipa.

Carpe diem!

Vise

Visez cum soarele apune intr-o geana de lumina. Pare ca un pictor excentric si-a varsat paleta de culori deasupra orizontului.
Padurea freamata in jurul nostru, plina de viata. Pasari ratacite se cheama unele pe celalte la cuiburi. Indepartat se aude cantelul misterios al orologiului din oras.

Apoi cadrul visului se schimba.

E intuneric si furtuna si alergam pe aleile inguste ale statiunii. Ploaia ne-a udat hainele si parul, si trasnetele din jur ne impartasesc energia lor. La fiecare tunet sufletul nostru explodeaza.

Peisajul se topeste, se transforma, ca plastilina in mainile unui copil.

Valurile marii se sparg la picioarele noastre. Dupa ce-am calatorit pe faleza pierduta, ne-am urcat pe stabilopozi si am privit cum soarele dispare, i-am urmarit ultimele sclipiri. Este noapte, este tarziu, o noapte instelata care ne intra in suflete.

Pe atunci credeam ca iubirea este busola mintii, ca ne ghideaza pasii pe cele mai intunecate carari ale vietii. Ca sigiliul ei poate fi un sarut.

Un sarut ca un talisman protector.

Si
Inca visez...