Nebunie

Ce este realitatea? O suma de vise, o intersectie de trairi.

Odata am iubit un baiat. Pentru cei din jur el nu era decat turnul de fildes in care ma baricadasem. Fiindca nu era real.

Si-n fiecare seara il ascultam vrajita cum imi povesteste despre fericire, despre vise si sperante.
Vocea lui calma imi mangaia fiinta.

Pana cand a murit. A disparut din mintea mea, si am inceput sa gandesc normal.
Sa fiu un om normal, sa ma pierd in multime. Sa fiu exact ca toti ceilalti, ratacita in mediocritate.

Si m-am trezit asta seara, intrebandu-ma "DE CE?".

Sa nu mai visezi, esti penibila. Sa nu mai vorbesti obscen, doar ai 21 de ani ce naiba? Nu te mai ascunde dupa naluci.

DE CE? Pentru ca voi n-aveti curaj sa pictati in culori, ati tavalit toata aceasta uriasa panza a vietii in nuante de gri?!
DE CE? De ce sa nu zambesc?
De ce sa nu spun ce simt? Pentru ca pe voi va sperie si vreti sa va protejati... Pentru ca va e frica de culori.

Balet pe gheata

Noaptea zambea cu sclipiri de turturi.

Ratacea pe strazile pustiite, purtand in ochi suferinta, coagulata in lacrimi inghetate. Niciun trecator, niciun suflet.
"Pentru ca este Craciunul...", ofta ea.
Incepu sa alerge. Vantul ii ardea obrajii, insangerandu-i.
Cheiul Dambovitei, pustiu si alb, ii ocrotea fiecare din respiratiile ei sacadate.
"Uita... Uita, si priveste-mi stelele cum licaresc numai pentru tine", ii vorbea cerul.
"Dar nu-mi pasa de stele...", raspunse ea trista.

Alerga de mult timp. Voia sa ajunga in Cismigiu, la patinoar, locul care-i ascundea dorintele, sperantele si grijile in fiecare iarna.

Ajunse.
Ca niciodata se simtea pierduta. Patinoarul isi pierduse farmecul. Era doar ea. Si vantul, care urla printre copaci.

"Craciun fericit!"
"Craciun fericit!" si dintr-o dintr-o data sufletul ei scanteie de bucurie.
Se intorse si-i privi chipul cu teama de a nu avea in fata o naluca.
-Te-ai intors...
-N-am mai urcat in tren. Mi-era frig, frig in suflet, totul inghetase fara tine.
Asa ca am venit in singurul loc unde as fi putut gasi vreo urma de caldura... spuse, si ii saruta obrajii zdreliti.
Lumea se contopi intr-un sarut cald.

Pe marginea prapastiei

Alerg pe marginea prapastiei,
prapastie in vidul careia renaste infinitul.
Si intunericul imi pare foc impletit in curcubee.
Rad
pentru ca cioburile pe care pasesc imi par si ele flori acoperite cu roua.

Culori

Asculta-mi inima. Toarce.

Asupra mintii mele s-a coborat o perdea de cenusa care imi ingheata gandurile.
Vreau s-o rup. S-o mototolesc si s-o arunc.

Frici se tarasc pe fragile panze de paianjen. Vreau sa le destram, sa le cos si din ele sa-mi impletesc un leagan.
Leagan care sa ma ajute sa sarut cerul cu degetele picioarelor.
Caci fricile te inspira. Te inspira cel mai mult atunci cand le cuprinzi in palme ca sa le mangai, cand te minunezi de toata splendoarea lor in loc sa vrei sa fugi.


Dar strada pe care pasesc ramane aceeasi, inca neatinsa de vreo culoare ratacita.
Un gri din care astazi am sa evadez.

Sa caldim din nou o prisma de culori.

Ochi de toamna

Ochi precum stanci vii ce perforeaza sufletul.
Ochi dulci, ochi amari.
Ochi tomnatici, incetosati, in adancul carora se razleteste timpul.

Frig este in ochii trecatorilor.
Calatorii insisi s-au rarit. Se pierd, printre frunze cazute, printre crengi golase presarate cu bruma.

Peisaje care se incolacesc de sufletul tau si te invaluie in liniste.
O campie de sperante, incalzita de focul iubirii, si-i toamna.

Jertfa

..::o alta poezie dudista, scrisa impreuna cu prietena mea::..


Un fluier plange cu lacrimi de cenusa
cuprinde-ti simtirile in ritmul vietii
ce palpita in interiorul inimii tale ca fragilele aripi ale unui fluture
de ce sa nu reinvii din propria ta cenusa ?
cenusa esti si cenusa vei fi
atunc i cand fericirea cere jertfa arzanda
lasa cuiele sa-ti perforeze degetele tocite si fierul sa-ti arda pieptul insangerat
durerea purificatoare ce-ti amplifica abisul in care te-ai cunfundat
lasa-ti demonii sa-ti iasa din sufletul chinuit
caci asupra durerii domneste fericirea, cum asupra noptii domneste palida luna
de ce mereu fericirea-i o durere si durerea e singura fericire permanenta ?
asa ca poti sa razi cand vrei sa plangi caci fericirea-i totuna cu durerea
suntem pierduti intre patimi si nu putem rupe lanturile ce ne leaga de durere...

Arzande dorinte

...::poezie dudista scrisa impreuna cu cea mai buna prietena a mea::...

ganduri albe ca cerneala
imprastiate in neant
se ciocnesc in ecouri pierdute
ale unor egouri ranite
uneori ecourile infloresc precum vara trandafirii
si se vestejesc pierdute in uitare
uitarea insasi m-a uitat, descompusa
sictirita imi aprind o tigare
ce imi parjoleste mintea si ma arde
de parca viata e ceea ce ramane..doar scrum si fum
un azi plumbuit, dar un maine scufundat in culoare
un suflet pierdut,un suflet pur ce tocmai va fi corupt
suntem arzatori precum gheata si reci precum para focului, nici ingeri, nici demoni, ci doar ce ramane intre ei
abisul nostru este mintea,infernul ce arde sunt sentimentele si pasiunile perfide
ne scufundam in fiecare secunda dar in aceeasi secunda iesim la suprafata
o secunda dilata a fericirii ce-o visam
si totusi suntem niste risipitori

mi-e Frica

Mi-e frica de usile inchise, de toate umbrele ce se ascund in spatele lor.

Mi-e frica de vid, mi-e frica sa nu raman captiva in vreunul din urletele lui mute.

Mi-e frica de mare cand se izbeste de sufletul meu.

Mi-e frica de intuneric.

Dar mi-e frica si de lumina. Soarele arde, mereu.

Mi-e frica de vocile care, in soapta, imi perforeaza creierul. Se aud slab, ca un tors de pisica dar sunt clare ca gheata.

Cantecul Ielelor

Valuri de frunze uscate cresteau in bataia vantului, spargandu-se apoi in artificii oranj.

Ma plimbam prin padure, ca de obicei, impresurata de vibratiile fluierului unui strain. Probabil canta de cealalta parte a padurii fiindca se auzea destul de slab.

Mi-am continuat drumul, ratacind prin labirintul muzicii.

Doina se auzea din ce in ce mai clar. Am inceput sa alerg. Priveam soarele cum scapata printre copaci, un soare de toamna, un soare de matase.

"In curand va fi bezna", mi-am zis ingrijorata, dar nu puteam sa ma opresc. Crengi uscate mi se prindeau de haine si imi zdreleau pielea dar nu ma puteam opri din fuga aceea nebuneasca spre nicaieri.

Pentru ca, un gand mi-a perforat mintea, nu mai exista nici un drum de intoarcere, ca si cum s-ar fi dizolvat in cantecul asta, pana adineaori sublim, acum devenit brusc grotesc. M-am ratacit in propria-mi minte, la limita devenirii cuiva nou, poate chiar strainul ce canta la fluier...

Nu stiu...
Nu mai stiu...
Sincer, am uitat!

Dorinta

Intuneric alb.

Imi zambesc turturii. Pasii mei sapa grote in zapada proaspat ninsa.

Niciun sunet, si ma pierd inca odata printre ecourile tacerii. Paradoxal, tacerea are muzica ei. Un fluier, o vioara si vocea femeii care-si canta dorul.
Fulgii danseaza nebuneste pe aceasta ciudata melodie, odata cu sufletul meu.

Dintr-o data parca ma transform... nu mai sunt aici.
Blocurile devin munti si copacii din micile gradini se contopesc intr-o padure.

Ai auzit urletul lupului?

Vertij

Timpul pare ca s-a oprit inecat in muzica, desi patefonul vechi continua sa cante. Valsez imbracata intr-o rochie mov sau portocalie, albastra sau roz.







Nu stiu cine sunt. Nu-mi mai pot aminti. Nu stiu unde sunt. Nu-mi pot da seama, pentru ca decorul se schimba de la secunda la secunda. Ziduri se cladesc in jurul meu, varuite si acoperite de trandafiri, apoi se darama si apar ziduri de caramida veche, mucegaita. Care se darama la randul lor. Cresc copaci, ii vad intai mici, apoi din ce in ce mai inalti, cresc pana devin stanci.

Am nevoie de putina liniste. Peisajul schimbator ma ameteste. Inchid ochii dar mintea imi este invadata de culori. Unele fulgeratoare, stridente, altele care ma invaluie ca intr-o imbratisare calda.

Si astept...

Singura constanta in universul acesta al schimbarii.

Trei Vise

Incepem sa murim atunci cand incetam sa mai visam. Brian Williams

Iata cateva imagini create de mine (in GIMP) avand ca tema Visul. Sper sa va placa!

Furtuna

Nori grei planau deasupra marii, fulgere albe brazdand din timp in timp intunericul lor de cerneala.
Priveau nemiscati, ca doua stanci vii pierdute in furtuna.
Plaja ramasese pustie, doar a lor.

El o imbratisa, sarutandu-i vesel obrajii.

-Priveste cerul! Ii spuse. Citeste-l! Spune-mi, ce vezi?
-O herghelie de cai, alergand salbatici si liberi.
-Dar suntem liberi...
-Uite! Un balon cu gaz!
-Gandesti interesant, zambi el.
Ea se incrunta facandu-l atent:
-Un balon adevarat!

Intr-adevar, in departare, un balon cu gaz zbura haotic, prins in dansul nebunesc al furtunii.

-Oare ce-or face acum cei din balon? Il intreba ea ingrijorata.
-Probabil ca este cea mai frumoasa experienta din viata lor, ii raspunse el calm.
-Si daca ii va lovi un trasnet?
-Nu cred ca le pasa. Sunt liberi. Pentru ca atunci cand ti-ai privit spaima in ochi fara sa clipesti, chiar fie si pentru o secunda, ai devenit cu adevarat liber.

Se topira amandoi intr-un sarut, in ploaia torentiala care tocmai incepuse sa curga.

Go for it!

Mi-am amintit astazi de legenda maratonului. Stiti voi, cea cu soldatul grec Pheidippides, care a alergat 42 de kilometri (de la câmpul de luptă până la Atena) pentru a anunta victoria asupra perșilor. Ajuns la destinatie n-a mai reusit decat sa strige "Am invins!", apoi a murit pe loc.

Ce vreau sa spun cu asta?

Faptul ca nicio provocare nu este de neinvins si nicio bariera de netrecut. Chiar daca uneori este nevoie de un efort supraomenesc.

De multe ori, cand ne aflam in dificultate, suntem tentati sa ne plangem in loc sa gandim constructiv. Pentru ca luam provocarile drept greutati si nu tintim destul de sus, desi suntem pregatiti sa dam tot ce avem mai bun din noi. Avem destule resurse dar nu stim cum sa le valorificam, nu stim cum sa ne concentram asupra unui task.

Defapt, cand spun "noi", mai mult ma refer la mine, caci sunt intr-o mare belea (ce spuneam mai devreme despre faptul ca mai mereu ne plangem - ma plang?). Am un ditamai proiectul de facut si idei putine + experienta aproape zero.

Nu stiu cum naiba sa ma mai incurajez! Eh, toate trec si toate se trec. Fie ce-o fi, si pana la urma, intr-o competitie nu conteaza sa castigi, ci sa participi.













Go for it!

Peisajul romanesc

Cand ma intorceam ieri seara de la facultate am surprins o imagine care m-a marcat.

Mi se parea a fi o seara foarte calduroasa. Eram imbracata intr-o camasa roz, peste care purtam paltonul gros.

Pe trecerea de pietoni observ o femeie, pierduta parca in intuneric, avand privirile ratacite, in picioarele goale. Ce frig trebuie sa-i fi fost! Mergea incet, incet, incet de tot, de parca la fiecare pas ar fi avut de indurat o durere cumplita. Ce bolnava trebuie sa fi fost!

Hainele ei ponosite aduceau cu peisajul social al Romaniei, o tara pierduta in ceata nepasarii.
Avem ecrane colorate in fiecare statie de metrou, construim o catedrala de milioane de euro in timp ce unii oameni sufera de foame si de frig.

Dar ca sa nu inchei intr-o nota trista, imediat ce voi termina facultatea, o sa am grija de astfel de oameni. Promit!
Nici voi n-ar trebui sa ramaneti indiferenti!

It's up to you, Romania!