Balet pe gheata

Noaptea zambea cu sclipiri de turturi.

Ratacea pe strazile pustiite, purtand in ochi suferinta, coagulata in lacrimi inghetate. Niciun trecator, niciun suflet.
"Pentru ca este Craciunul...", ofta ea.
Incepu sa alerge. Vantul ii ardea obrajii, insangerandu-i.
Cheiul Dambovitei, pustiu si alb, ii ocrotea fiecare din respiratiile ei sacadate.
"Uita... Uita, si priveste-mi stelele cum licaresc numai pentru tine", ii vorbea cerul.
"Dar nu-mi pasa de stele...", raspunse ea trista.

Alerga de mult timp. Voia sa ajunga in Cismigiu, la patinoar, locul care-i ascundea dorintele, sperantele si grijile in fiecare iarna.

Ajunse.
Ca niciodata se simtea pierduta. Patinoarul isi pierduse farmecul. Era doar ea. Si vantul, care urla printre copaci.

"Craciun fericit!"
"Craciun fericit!" si dintr-o dintr-o data sufletul ei scanteie de bucurie.
Se intorse si-i privi chipul cu teama de a nu avea in fata o naluca.
-Te-ai intors...
-N-am mai urcat in tren. Mi-era frig, frig in suflet, totul inghetase fara tine.
Asa ca am venit in singurul loc unde as fi putut gasi vreo urma de caldura... spuse, si ii saruta obrajii zdreliti.
Lumea se contopi intr-un sarut cald.