Capul care va cadea

Se apropie momentul cand sabia iarasi va taia, inima iarasi se va frange. Se va frange la nesfarsit, acea secunda blestemata picurata intr-un infinit ocean al timpului.

"Si capul va cadea insangerat la pamant, la pamant", murmura vocea sfidatoare. Tristetea e o gheara ce-ti frange simturile pana cand ceata linistitoare a nebuniei acopera mintea obosita. Si o amuteste. Ceata in care pana si iluziile palesc, se pierd, abandonate, leagane firave din panza de paianjen care nu te mai pot sustine deasupra prapastiei.

"Si capul va cadea insangerat la pamant, la pamant", spune vocea mereu, regina unui intuneric asurzitor. Fum, fum, mult fum...

"Si capul va cadea insangerat, la pamant".

Si fiindca nu te-ai predat, vei infrunta moartea, umilinta, si te vei imbaia in raul durerii, ca intr-un final... dar am ajuns oare la final?

Aha... inca nu te lasi...

Fantome

Odata ca niciodata, intr-un vis, timpul lasa urme apasate de pasi in nisipul orelor trecute.

Calatoria inspaimantatoare pentru care ai da totul numai s-o simti cum iti incolteste sub piele, a inceput.

Si simti sufletul cum ingheata, amutindu-si cantecele.

Dar iti continui drumul singuratic prin paduri intunecate, iar crengi ascutite, din ce in ce mai ascutite, iti smulg particele de inima. Si tu calci in continuare pe spini, durere atat de intensa si de placuta. Pentru ca te apropii... De cine?

Nici tu nu mai stii. Dar continui sa lupti.
Pentru cine?
Odata ca niciodata...

Nonsens de culori

Inchide ochii si deschide-ti sufletul, lasa-ti pasii sa viseze pe treptele slab luminate care te conduc... usor, usor, usor ca briza marii lovindu-se de stanci.
Mintea ta, trandafirul, si gandurile tale, roua ascunsa printre petale. Aminteste-ti iubirea, aminteste-ti curajul si trezeste-ti simturile...
Apusul se inchide intr-o corabie ce pluteste printre razele soarelui scapatand.
Ti se destainuie viata. Si culorile ce te-au inconjurat sunt balsamul ce-ti invaluie trupul obosit si insangerat...

Dans si aripi

Aripi fragile se topesc in lacrimi,
Fluturele este
prins in capcana incandescenta a unui felinar.
Sufletul sau ars si mototolit
zace aruncat printre intunecate picturi in carbune
si nimic nu pare sa-l mai ridice la cer.

Declaratie de Iubire

"Unii oameni isi aud clar vocea inimii si traiesc dupa cum le cere ea.
Astfel de oameni ori innebunesc ori ajung legende."

Pumnale infipte in pieptul meu sangereaza amintiri. Da, ma gandesc iarasi la baiatul pe care l-am iubit, si-a murit. Sau... N-A MURIT!
Poate -NU, nu "poate", NU spune "poate", ci "SIGUR", fii sigura de asta - ne vom reintalni la un colt de vis.
"Imi vei saruta buzele arse si-mi vei alunga temerile cu privirea ta blanda, ca odinioara".
"Asa va fi, iti promit."

Si nu cred in raul din jurul tau, si il neg. Si pentru ca eu nu cred in el, el nu exista. N-a existat, si nu va exista.
"Nu-ti face griji, dragul meu, sunt aici pentru tine ca sa te apar, voi fi ingerul (sau demonul) tau protector."
"Stiu..."

Si mi-as vinde sufletul pentru o picatura de tine, l-as imbraca in foc si l-as arunca in cel mai adanc abis, numai sa stiu ca pret de o clipa...
Ca pret de o clipa imi vei fi alaturi.

Nebunie

Ce este realitatea? O suma de vise, o intersectie de trairi.

Odata am iubit un baiat. Pentru cei din jur el nu era decat turnul de fildes in care ma baricadasem. Fiindca nu era real.

Si-n fiecare seara il ascultam vrajita cum imi povesteste despre fericire, despre vise si sperante.
Vocea lui calma imi mangaia fiinta.

Pana cand a murit. A disparut din mintea mea, si am inceput sa gandesc normal.
Sa fiu un om normal, sa ma pierd in multime. Sa fiu exact ca toti ceilalti, ratacita in mediocritate.

Si m-am trezit asta seara, intrebandu-ma "DE CE?".

Sa nu mai visezi, esti penibila. Sa nu mai vorbesti obscen, doar ai 21 de ani ce naiba? Nu te mai ascunde dupa naluci.

DE CE? Pentru ca voi n-aveti curaj sa pictati in culori, ati tavalit toata aceasta uriasa panza a vietii in nuante de gri?!
DE CE? De ce sa nu zambesc?
De ce sa nu spun ce simt? Pentru ca pe voi va sperie si vreti sa va protejati... Pentru ca va e frica de culori.

Balet pe gheata

Noaptea zambea cu sclipiri de turturi.

Ratacea pe strazile pustiite, purtand in ochi suferinta, coagulata in lacrimi inghetate. Niciun trecator, niciun suflet.
"Pentru ca este Craciunul...", ofta ea.
Incepu sa alerge. Vantul ii ardea obrajii, insangerandu-i.
Cheiul Dambovitei, pustiu si alb, ii ocrotea fiecare din respiratiile ei sacadate.
"Uita... Uita, si priveste-mi stelele cum licaresc numai pentru tine", ii vorbea cerul.
"Dar nu-mi pasa de stele...", raspunse ea trista.

Alerga de mult timp. Voia sa ajunga in Cismigiu, la patinoar, locul care-i ascundea dorintele, sperantele si grijile in fiecare iarna.

Ajunse.
Ca niciodata se simtea pierduta. Patinoarul isi pierduse farmecul. Era doar ea. Si vantul, care urla printre copaci.

"Craciun fericit!"
"Craciun fericit!" si dintr-o dintr-o data sufletul ei scanteie de bucurie.
Se intorse si-i privi chipul cu teama de a nu avea in fata o naluca.
-Te-ai intors...
-N-am mai urcat in tren. Mi-era frig, frig in suflet, totul inghetase fara tine.
Asa ca am venit in singurul loc unde as fi putut gasi vreo urma de caldura... spuse, si ii saruta obrajii zdreliti.
Lumea se contopi intr-un sarut cald.

Pe marginea prapastiei

Alerg pe marginea prapastiei,
prapastie in vidul careia renaste infinitul.
Si intunericul imi pare foc impletit in curcubee.
Rad
pentru ca cioburile pe care pasesc imi par si ele flori acoperite cu roua.

Culori

Asculta-mi inima. Toarce.

Asupra mintii mele s-a coborat o perdea de cenusa care imi ingheata gandurile.
Vreau s-o rup. S-o mototolesc si s-o arunc.

Frici se tarasc pe fragile panze de paianjen. Vreau sa le destram, sa le cos si din ele sa-mi impletesc un leagan.
Leagan care sa ma ajute sa sarut cerul cu degetele picioarelor.
Caci fricile te inspira. Te inspira cel mai mult atunci cand le cuprinzi in palme ca sa le mangai, cand te minunezi de toata splendoarea lor in loc sa vrei sa fugi.


Dar strada pe care pasesc ramane aceeasi, inca neatinsa de vreo culoare ratacita.
Un gri din care astazi am sa evadez.

Sa caldim din nou o prisma de culori.

Ochi de toamna

Ochi precum stanci vii ce perforeaza sufletul.
Ochi dulci, ochi amari.
Ochi tomnatici, incetosati, in adancul carora se razleteste timpul.

Frig este in ochii trecatorilor.
Calatorii insisi s-au rarit. Se pierd, printre frunze cazute, printre crengi golase presarate cu bruma.

Peisaje care se incolacesc de sufletul tau si te invaluie in liniste.
O campie de sperante, incalzita de focul iubirii, si-i toamna.

Jertfa

..::o alta poezie dudista, scrisa impreuna cu prietena mea::..


Un fluier plange cu lacrimi de cenusa
cuprinde-ti simtirile in ritmul vietii
ce palpita in interiorul inimii tale ca fragilele aripi ale unui fluture
de ce sa nu reinvii din propria ta cenusa ?
cenusa esti si cenusa vei fi
atunc i cand fericirea cere jertfa arzanda
lasa cuiele sa-ti perforeze degetele tocite si fierul sa-ti arda pieptul insangerat
durerea purificatoare ce-ti amplifica abisul in care te-ai cunfundat
lasa-ti demonii sa-ti iasa din sufletul chinuit
caci asupra durerii domneste fericirea, cum asupra noptii domneste palida luna
de ce mereu fericirea-i o durere si durerea e singura fericire permanenta ?
asa ca poti sa razi cand vrei sa plangi caci fericirea-i totuna cu durerea
suntem pierduti intre patimi si nu putem rupe lanturile ce ne leaga de durere...

Arzande dorinte

...::poezie dudista scrisa impreuna cu cea mai buna prietena a mea::...

ganduri albe ca cerneala
imprastiate in neant
se ciocnesc in ecouri pierdute
ale unor egouri ranite
uneori ecourile infloresc precum vara trandafirii
si se vestejesc pierdute in uitare
uitarea insasi m-a uitat, descompusa
sictirita imi aprind o tigare
ce imi parjoleste mintea si ma arde
de parca viata e ceea ce ramane..doar scrum si fum
un azi plumbuit, dar un maine scufundat in culoare
un suflet pierdut,un suflet pur ce tocmai va fi corupt
suntem arzatori precum gheata si reci precum para focului, nici ingeri, nici demoni, ci doar ce ramane intre ei
abisul nostru este mintea,infernul ce arde sunt sentimentele si pasiunile perfide
ne scufundam in fiecare secunda dar in aceeasi secunda iesim la suprafata
o secunda dilata a fericirii ce-o visam
si totusi suntem niste risipitori

mi-e Frica

Mi-e frica de usile inchise, de toate umbrele ce se ascund in spatele lor.

Mi-e frica de vid, mi-e frica sa nu raman captiva in vreunul din urletele lui mute.

Mi-e frica de mare cand se izbeste de sufletul meu.

Mi-e frica de intuneric.

Dar mi-e frica si de lumina. Soarele arde, mereu.

Mi-e frica de vocile care, in soapta, imi perforeaza creierul. Se aud slab, ca un tors de pisica dar sunt clare ca gheata.

Cantecul Ielelor

Valuri de frunze uscate cresteau in bataia vantului, spargandu-se apoi in artificii oranj.

Ma plimbam prin padure, ca de obicei, impresurata de vibratiile fluierului unui strain. Probabil canta de cealalta parte a padurii fiindca se auzea destul de slab.

Mi-am continuat drumul, ratacind prin labirintul muzicii.

Doina se auzea din ce in ce mai clar. Am inceput sa alerg. Priveam soarele cum scapata printre copaci, un soare de toamna, un soare de matase.

"In curand va fi bezna", mi-am zis ingrijorata, dar nu puteam sa ma opresc. Crengi uscate mi se prindeau de haine si imi zdreleau pielea dar nu ma puteam opri din fuga aceea nebuneasca spre nicaieri.

Pentru ca, un gand mi-a perforat mintea, nu mai exista nici un drum de intoarcere, ca si cum s-ar fi dizolvat in cantecul asta, pana adineaori sublim, acum devenit brusc grotesc. M-am ratacit in propria-mi minte, la limita devenirii cuiva nou, poate chiar strainul ce canta la fluier...

Nu stiu...
Nu mai stiu...
Sincer, am uitat!

Dorinta

Intuneric alb.

Imi zambesc turturii. Pasii mei sapa grote in zapada proaspat ninsa.

Niciun sunet, si ma pierd inca odata printre ecourile tacerii. Paradoxal, tacerea are muzica ei. Un fluier, o vioara si vocea femeii care-si canta dorul.
Fulgii danseaza nebuneste pe aceasta ciudata melodie, odata cu sufletul meu.

Dintr-o data parca ma transform... nu mai sunt aici.
Blocurile devin munti si copacii din micile gradini se contopesc intr-o padure.

Ai auzit urletul lupului?

Vertij

Timpul pare ca s-a oprit inecat in muzica, desi patefonul vechi continua sa cante. Valsez imbracata intr-o rochie mov sau portocalie, albastra sau roz.







Nu stiu cine sunt. Nu-mi mai pot aminti. Nu stiu unde sunt. Nu-mi pot da seama, pentru ca decorul se schimba de la secunda la secunda. Ziduri se cladesc in jurul meu, varuite si acoperite de trandafiri, apoi se darama si apar ziduri de caramida veche, mucegaita. Care se darama la randul lor. Cresc copaci, ii vad intai mici, apoi din ce in ce mai inalti, cresc pana devin stanci.

Am nevoie de putina liniste. Peisajul schimbator ma ameteste. Inchid ochii dar mintea imi este invadata de culori. Unele fulgeratoare, stridente, altele care ma invaluie ca intr-o imbratisare calda.

Si astept...

Singura constanta in universul acesta al schimbarii.

Trei Vise

Incepem sa murim atunci cand incetam sa mai visam. Brian Williams

Iata cateva imagini create de mine (in GIMP) avand ca tema Visul. Sper sa va placa!

Furtuna

Nori grei planau deasupra marii, fulgere albe brazdand din timp in timp intunericul lor de cerneala.
Priveau nemiscati, ca doua stanci vii pierdute in furtuna.
Plaja ramasese pustie, doar a lor.

El o imbratisa, sarutandu-i vesel obrajii.

-Priveste cerul! Ii spuse. Citeste-l! Spune-mi, ce vezi?
-O herghelie de cai, alergand salbatici si liberi.
-Dar suntem liberi...
-Uite! Un balon cu gaz!
-Gandesti interesant, zambi el.
Ea se incrunta facandu-l atent:
-Un balon adevarat!

Intr-adevar, in departare, un balon cu gaz zbura haotic, prins in dansul nebunesc al furtunii.

-Oare ce-or face acum cei din balon? Il intreba ea ingrijorata.
-Probabil ca este cea mai frumoasa experienta din viata lor, ii raspunse el calm.
-Si daca ii va lovi un trasnet?
-Nu cred ca le pasa. Sunt liberi. Pentru ca atunci cand ti-ai privit spaima in ochi fara sa clipesti, chiar fie si pentru o secunda, ai devenit cu adevarat liber.

Se topira amandoi intr-un sarut, in ploaia torentiala care tocmai incepuse sa curga.

Go for it!

Mi-am amintit astazi de legenda maratonului. Stiti voi, cea cu soldatul grec Pheidippides, care a alergat 42 de kilometri (de la câmpul de luptă până la Atena) pentru a anunta victoria asupra perșilor. Ajuns la destinatie n-a mai reusit decat sa strige "Am invins!", apoi a murit pe loc.

Ce vreau sa spun cu asta?

Faptul ca nicio provocare nu este de neinvins si nicio bariera de netrecut. Chiar daca uneori este nevoie de un efort supraomenesc.

De multe ori, cand ne aflam in dificultate, suntem tentati sa ne plangem in loc sa gandim constructiv. Pentru ca luam provocarile drept greutati si nu tintim destul de sus, desi suntem pregatiti sa dam tot ce avem mai bun din noi. Avem destule resurse dar nu stim cum sa le valorificam, nu stim cum sa ne concentram asupra unui task.

Defapt, cand spun "noi", mai mult ma refer la mine, caci sunt intr-o mare belea (ce spuneam mai devreme despre faptul ca mai mereu ne plangem - ma plang?). Am un ditamai proiectul de facut si idei putine + experienta aproape zero.

Nu stiu cum naiba sa ma mai incurajez! Eh, toate trec si toate se trec. Fie ce-o fi, si pana la urma, intr-o competitie nu conteaza sa castigi, ci sa participi.













Go for it!

Peisajul romanesc

Cand ma intorceam ieri seara de la facultate am surprins o imagine care m-a marcat.

Mi se parea a fi o seara foarte calduroasa. Eram imbracata intr-o camasa roz, peste care purtam paltonul gros.

Pe trecerea de pietoni observ o femeie, pierduta parca in intuneric, avand privirile ratacite, in picioarele goale. Ce frig trebuie sa-i fi fost! Mergea incet, incet, incet de tot, de parca la fiecare pas ar fi avut de indurat o durere cumplita. Ce bolnava trebuie sa fi fost!

Hainele ei ponosite aduceau cu peisajul social al Romaniei, o tara pierduta in ceata nepasarii.
Avem ecrane colorate in fiecare statie de metrou, construim o catedrala de milioane de euro in timp ce unii oameni sufera de foame si de frig.

Dar ca sa nu inchei intr-o nota trista, imediat ce voi termina facultatea, o sa am grija de astfel de oameni. Promit!
Nici voi n-ar trebui sa ramaneti indiferenti!

It's up to you, Romania!

Melodii pentru Halloween

Deoarece se apropie 31 Octombrie, v-am pregatit cateva melodii romanesti numai bune pentru Halloween!

Enjoy!

Calator

Calator stingher, ateptandu-ti trenul intr-o halta rece, nestiind daca vei mai ajunge vreodata la destinatie. Ai vrea sa intorci limbile ceasului care iti arata sfidator: "prea tarziu".

Si astepti.

Toamna nu-ti ofera decat vantul rece care-ti zgarie obrajii.
Te zgribulesti in tine si astepti.

Ia trecutul care se prafuieste undeva intr-un sertar si mototoleste-l, apoi arde-l, lasandu-i ultimele scantei sa se stinga in mainile tale obosite.

Si astepti, astepti la nesfarsit.



sursa imagine


Dar simti iubirea, un fluture cu aripi fragile, palpitand usor deasupta sufletului tau. Flacara sperantei inca mai arde, desi uitata, desi slaba.

Intoarce clepsidra!

Inima-ti bate din ce in ce mai repede, ca ritmul crescand al unei melodii. Si iti dai seama ca, din clipa in clipa, trenul va sosi! Si daca esti nerabdator, drumul nu-i atat de lung pana-n halta urmatoare. Sau pana la gara principala.

Pentru ca nu mai esti obosit.



sursa imaginii

Batranii din ziua de azi

Uneori, in autobuz, ma distrez tragand cu urechea la discutiile celorlalti.
Astazi am surprins o conversatie interesanta intre o doamna respectabila si doi adolescenti. Tema? Recentul cutremur din Turcia.

Batranica, foarte iritata: "Cand mai vine un cutremur si in Romania, sa omoare toti hotii din tara asta! Avem o tara plina de hoti si de nenorociti!"

Unul dintre adolescenti: "Da, da, asa este!"

Prietenul sau, distrat: "Niste animale!"

Batranica, din ce in ce mai nervoasa: "Care animale, macar animalele au caracter (?!) ! Sa vina un cutremur sa-i omoare pe toti!"

Sa incerci sa-i explici venerabilei doamne cata durere a produs acest cataclism in inimile celor afectati? Sa incerci sa-i explici ca viata (fie si a unui "hot") este cel mai pretios si mai fragil dar pe care Dumnezeu ni l-a oferit? S-o intrebi cum ar reactiona daca, Doamne fereste, printre victimele unui eventual cutremur s-ar afla si copiii sau nepotii dansei?

Mai bine pas...

Si cand ii auzi ca se plang de "tineretul din ziua de azi"...





Site imagine:lolbyte.com

Destin

Pendula din lemn. Masina de scris veche inconjurata de petale ofilite de trandafir. Camera mirosind intens a coji de portocale.

O raza pierduta se odihnea pe chipul sau ingandurat.
Deschise fereastra lasand aerul proaspat de octombrie sa-l invaluie.

"Te iubesc".

Pleca grabit.

Aleea imprejmuita de tei imensi il conduse catre bancuta lui albastra.
Liniste.

"Te iubesc."

Doar fosnetul frunzelor aramii si toamna.

Observa ca pe zidul din spatele bancutei aparuse un desen. Un copac imens, o fata cu o carte in mana, langa ea o pisica si inscriptia: "Visul este destin".

"Te ..."

Se aseza pe bancuta albastra si incepu sa viseze la o camaruta mirosind intens a portocale, la o masina de scris veche inconjurata de petale ofilite de trandafir, la o pendula din lemn.

Expeditie la capatul lumii (4)-Arena

Sorin privi intimidat cladirea imensa ce spinteca cerul. Geamurile sparte de la etajele superioare ii zambeau parca amenintator. Nori grei se adunasera deasupra Arenei, intunecandu-i si mai mult structura ruginita. "Locul perfect unde s-ar putea ascunde diavolul",gandi Lavinia amintindu-si de sfaturile matusii ei.

-Heeei, salutare! Interesanta constructia, asa-i? Prespun ca vreti sa intrati?

Sorin si Lavinia se intoarsera mirati catre persoana care le vorbise.
Primul lucru pe care l-au observat a fost privirea jucausa a tinerei: doi ochi caprui, imensi, ii fixau cu atentie.

-Liliana! se prezenta ea. Incantata! Cu ce intentii pe-aici?

Sorin scoase caietul misterios din ghiozdan si i-l arata:

-L-am primit impreuna cu o minune, dar mai multe trebuie sa stie Mael... ai idee cine este sau cum il pot gasi?

-Mael detine localul acesta. Sunt o gramada de povesti despre el... Se spune ca undeva, in Arena, exista o camera speciala pe care Mael o deschide numai spre dimineata, cand pleaca majoritatea clientilor. Odata ce-ai intrat acolo ti-ai pierdut mintile. Insa... daca rezisti... destul... fara sa inebunesti... ti se va implini o dorinta. Eu o sa astept astazi, pana dimineata -stiu ca sunt multe ore la mijloc... Dar am o gramada de dorinte!

Liliana deschise hotarata usa din lemn putrezit.

Unele locuri au o personalitate aparte care te te uimeste si te reduce la tacere. Sorin, Lavinia si Liliana se aflau intr-un astfel de loc. Imensele grinzi din lemn, mesele din lemn masiv, tavanul inalt ii faceau sa se simta mici. Era ceva, ceva care le taia respiratia.

La una dintre mese doi barbati discutau. Primul dintre ei, inalt, brunet, cu parul incalcit si ochi scanteietori, celalt blond, tuns scurt, imbracat intr-o haina de iarna, imblanita, complet absorbit de ceea ce ii povestea interlocutorul lui.
Liliana se strecura ca o umbra in spatele lor.
Cel brunet se ridica si isi conduse prietenul in fata unei porti inalte. Liliana isi stapani cu greu un tipat de bucurie. Incaperea fermecata! Cand brunetul deschise usa, navali inauntru si inchise usa dupa ea.

Se simtea usoara, usoara, atat de usoara incat ar fi putut zbura. O padure deasa i se dezvaluia, crescand odata cu privirea ei.
Copacii dansau nebuneste in bataia furtunii. Liliana incerca sa se adaposteasca de vantul care o ingheta, de ploaia care o uda pana la piele. Se arunca la radacina unui copac. Inchise ochii: mii de culori ii invadara mintea. Simtea cum spatiul se strange in jurul ei. Deschise ochii si se trezi in cea mai adanca bezna. Parca sufletul ei s-ar fi transformat in plumb, greutatea lui obligand-o sa cada la pamant.

Manifest pentru viata

Viata nu-i complicata.
Motivele pentru care merita sa traiesti sunt atat de simple!
Rasaritul, o plimbare prin parc, un zambet primit aiurea pe strada, un film bun, ciocolata calda... Lucruri mici, aproape banale, dar cu un efect coplesitor.

De multe ori ai avut de infruntat obstacole care la prima vedere ti s-au parut de netrecut. Dar odata ce le-ai dovedit, privind in urma, ai realizat ca majoritatea fricilor tale au fost din carton.

Nu lasa singuratatea sa-ti rapeasca fericirea! Fericirea ta nu depinde de ceilalti! Ea vine numai din interiorul tau!

Poate ca ceea ce te macina este sentimentul de vina. Oameni suntem si a gresi e omeneste! Poti oricand sa repari o gresala, daca vei lupta pentru asta!

Lumea te-a dezamagit? Invata sa-i accepti pe cei din jurul tau pentru ceea ce sunt. Fii chiar tu schimbarea pe care ti-o doresti de la ceilalti!

Uneori, frica ne intuneca sufletul. Nu lasa frica sa prinda radacini in sufletul tau!

Si nu uita: in viata nu trebuie sa fugi din calea furtunii, ci sa inventi sa dansezi in mijlocul ei!

Curaj!

Expeditie la capatul lumii (3)

Lavinia intra in micutul parc, imprejmuit de case vechi, care ani de-a randul ii pastrase visele si ii ascultase dorintele.

Tei inalti o mangaiau cu umbra lor in timp ce desena.

Incerca sa sa concentreze si sa ignore gandurile care o infiorau si ii intunecau sufletul. Insa desenul prindea viata, valuri de teama inundand ochii personajului. Apoi flacarile, care inghiteau tot.

Arsurile de pe mana stanga ii aduceau mereu aminte de accident. Incendiul care arsese din temelii vila in care locuia impreuna cu parintii ei. Din fericire, nimeni nu fusese ranit grav.
Insa cosmarul... Mereu acelasi cosmar.

"Totusi, astazi va fi o zi speciala."

De-odata, un tanar inalt, brunet, cu ochi verzi si limpezi se apropie de ea.
Inima Laviniei incepu sa bata cu putere.

-Buna. Scuza-ma ca te deranjez, pe aici este vreun club, bar, orice, numit Arena? Am cautat peste tot... trebuie sa duc asta cuiva, si ii arata un caiet.

Lavinia zambi. Matusa Sara ii vorbise de multe ori despre Arena: "Niciodata sa nu intri acolo! Acolo este casa diavolului!". Tot cartierul o cunostea pe Matusa Sara: ghicea in cafea, in carti si in palma.

-Da, este la cateva strazi distanta de aici! Pot sa te conduc! raspunse fata. "O ocazie perfecta pentru a-l vizita pe diavol" isi spuse ea amuzata.

-Multumesc. Numele meu este Sorin.
-Lavinia, incantata!

Intr-adevar, acea zi parea a fi mai mult decat promitatoare.

Strain

Strain ratacit intr-o zi plumburie de noiembrie.

Strain pasind fara noima pe alei inguste.

Cat de tare trebuie sa strig pentru ca strigatul meu, captiv si el in strigatul altcuiva, sa fie, intr-un final, auzit?

Zilele Bucurestiului

Au trecut si zilele Bucurestiului. Cu spectacole, targuri, degustari de vin si plimbari.

Impreuna cu o prietena, ne-am zis ca ar fi interesant de vazut Muzeul Antipa, proaspat renovat.
Dupa o coada interminabila ce se intindea pe zeci de metri, formata in mare parte din copii si parintii lor, am reusit sa intram.

Mai intai se viziteaza subsolul.

Mi-a atras atentia o meduza numita Inima Marii. Si chiar semana, daca te uitai atent, cu o inima. O inima fragila si transparenta.

Inainte de a vizita etajul intai, ne-am odihnit un pic pe scari (bine ca nu ne-a observat nimeni).
Nu mai stiu sigur daca la subsol sau la etajul intai, este amenajata o pestera foarte realista (daca privesti cu atentie observi cum,printre stalactite si stalacmite, iti fac cu ochiul niste cranii).

La etaj, cateva oase de dinozaur te saluta de la inaltime, mai privesti animale impaiate din toate colturile lumii aranjate pe categorii, si un ecran imens deasupra pe care sunt proiectati nori.

La doi, m-am speriat de niste mumii sinistre, in timp ce Deea facea poze statuilor din vitrine.

Mi-a placut foarte mult, si imi pare rau ca n-am reusit sa bifez mai multe evenimente. Eh, poate la anul!
Pace!

Expeditie la capatul lumii(2)

O ploaie torentiala rece, de noiembrie, alungase trecatorii. Ramasese doar el, stingher, pe o banca din parculetul amenajat in intersectie.
Cu fiecare picatura de ploaie, cate o molecula din disperarea care il ardea pe dinauntru se stingea.
Isi aducea aminte accidentul acela teribil, strigatul ei perforandu-i mintea.

"Ceilalti nu inteleg. Oare stiu, oare banuiesc macar cum este sa fii captiv in strigatul cuiva?"

Se ridica de pe banca furios. Strazile i se dezvaluiau gri si pustii.

Pasii l-au purtat pe langa floraria din coltul intersectiei, iar ochii i s-au odihnit o clipa pe crizantemele din glastra. Un strop de frumusete, ca o mangaiere in tot delirul acela...

Isi aprinse o tigara. Chipul ei se confunda cu imaginea crizantemei.

Ajuns acasa, controla din instinct cutia postala. Cu uimire descoperi un caiet mototolit. Il lua cu grija si il deschise. Dintre pagini aluneca o crizantema presata.

"Sorin, nu-ti pierde speranta. Te astept pe Arena. Mael", scria pe prima pagina. Un sentiment ciudat il cuprinse, ca si cum inima sa ar fi fost de foc, ca si cum fiecare respiratie a sa ar fi cutremurat pamantul.

Inainte de a-si da seama clar ce face, o lua la fuga spre spital. Alerga prin ploaia din ce in ce mai rece, insa corpul lui ardea.

Intra in salon, asezandu-se langa patul ei. Nici o miscare. Coma profunda.
Era atat de frumoasa... Lua floarea presata si o aseza pe perna ei.
O saruta. Ca si cum ar fi fost tot ceea ce ar fi putut face.
Dintr-o data aparatele la care era legata innebunira.
Dana deschise ochii, acoperindu-l intr-o privire calda.


2.00 AM. Caldura sufocanta nu-l lasa sa adoarma.
Sorin se trezi si incepu sa cotrobaie prin sertarul biroului. Gasi ce cauta, caietul. Trecuse aproape un an de la acel miracol.
Intr-adevar, caietul i-a redat speranta. Insa bucuria trezirii Danei, job-ul in paralel cu facultatea l-au oprit sa cerceteze mai departe inscrisul.
Deschise computerul si tasta "Arena Bucuresti" pe Google.

Expeditie la capatul lumii (1)

Pasea cu greu prin furtuna alba.
Stia ca trebuie sa se concentreze, sa lupte, sa-si pastreze mintea limpede. Dar viscolul acela cumplit ii ingheta gandurile.

Degeaba incerca sa se orienteze dupa mica busola.
Corpul incepuse sa-l tradeze. Cazu in genunchi, lipsit de speranta.
Deodata un zambet ii contorsiona chipul inghetat. La nici zece metri in fata lui se ridica o pestera.

In interiorul pesterii, desi ferit de viscol, linistea si intunericul il sufocau. Se simtea pierdut intr-o noapte neagra fara de sfarsit. Acest loc ii inspira o frica instinctuala, frica unui copil de intunericul in care ghiceste umbre, dar continua sa inainteze. Spatiul se micsora din ce in ce mai mult, obigandu-l sa se tarasca.

La capatul celalat palpaia o lumina.
Se grabi catre iesire, agatandu-se parca de lumina care devenea din ce in ce mai clara.

Dorin astepta ca din moment in moment perdeaua visului sa se rupa si sa se trezeasca undeva, in pustiul inghetat din Siberia. Pentru ca iesirea din pestera il condusese intr-un un oras, in mijlocul unei veri caniculare.

Pestera disparuse.

Trecatorii il priveau mirati, deoarece era inca imbracat in hainele lui groase si era incaltat in bocanci cu coltari.

Melancolic

Degetele lui managiau pagina ingalbenita, sorbindu-i intelesul. Noaptea plutea in camera slab luminata.
Brusc, lasa cartea sa cada si se ridica de pe fotoliul vechi, indreptandu-se spre fereastra deschisa. Satul se lasa invaluit in lumina lunii pline.
Isi aducea aminte acel apus, rapa, dealul de pe care se zareau luminile oraselului indepartat.

"Uneori, as vrea sa uit de tot. Sa alerg pe marginea rapei. Sa plutesc printre stele... sa pot saruta cerul."

O pala de vant ii mangaie obrajii inlacrimati.

"Uneori, as vrea sa uit de tot.
Poate daca ar exista o vraja, un descantec, pe care sa-l rostesti si dintr-o data tristetea sa se topeasca."

"Nu-i nimic", ii raspunse noaptea.
"Inchide ochii si asculta-mi cantecul.
Pana maine, totul va fi numai un vis."

Nu cred

Nu cred in derivate, integrale, in numere in general. Cred in dragoste, speranta si compasiune.
Trairi atat de puternice incat sunt de nedefinit. Incat nu pot fi inchise intr-o simpla ecuatie matematica.
Cred in puterea unui zambet aruncat la intamplare, pe strada.
Cred ca ar trebui sa invatam sa zambim mai des.

Nu cred in savanti. Mai degraba cred in nebuni. Unii isi imagineaza ca traiesc intr-un viitor care sfideaza limitele stiintei. Isi imagineaza ca pot materializa obiecte cu puterea mintii sau ca se pot teleporta.
Mie mi se par vizionari.

Nu cred in grafice. Dar cred ca, din pacate, fericirea a devenit invers proportionala cu trecerea timpului.
De aceea, cred ca ar trebui sa traim clipa.

Carpe diem!

Vise

Visez cum soarele apune intr-o geana de lumina. Pare ca un pictor excentric si-a varsat paleta de culori deasupra orizontului.
Padurea freamata in jurul nostru, plina de viata. Pasari ratacite se cheama unele pe celalte la cuiburi. Indepartat se aude cantelul misterios al orologiului din oras.

Apoi cadrul visului se schimba.

E intuneric si furtuna si alergam pe aleile inguste ale statiunii. Ploaia ne-a udat hainele si parul, si trasnetele din jur ne impartasesc energia lor. La fiecare tunet sufletul nostru explodeaza.

Peisajul se topeste, se transforma, ca plastilina in mainile unui copil.

Valurile marii se sparg la picioarele noastre. Dupa ce-am calatorit pe faleza pierduta, ne-am urcat pe stabilopozi si am privit cum soarele dispare, i-am urmarit ultimele sclipiri. Este noapte, este tarziu, o noapte instelata care ne intra in suflete.

Pe atunci credeam ca iubirea este busola mintii, ca ne ghideaza pasii pe cele mai intunecate carari ale vietii. Ca sigiliul ei poate fi un sarut.

Un sarut ca un talisman protector.

Si
Inca visez...

Modelul Matematic al Inimii

dsentimente/dtimp (adica viteza de variatie a sentimentelor in raport cu timpul) de adunat cu Integrala din iubire (aria iubirii) cu limita tinzand spre infinit de adunat cu (Viata)/2.

As vrea sa pot cuprinde intensitatea trairilor noastre cele mai intime, cele mai adanci, intr-o simpla ecuatie matematica, descriind astfel sufletul.

Atingand astfel calculat, matematic, cele mai arzatoare idealuri.

Insa, evident, imi este imposibil.

Povesti din Pod (2)

Camera intunecata se lasa invaluita de ropotul ploii ce cadea in rafale pe acoperis. Mirosea a var ud si a lem putred...

Ne asezaseram in cerc, eu, A., A., T., B., V..
A. fuma o Carpata.

Ne spuneam, ca de obicei cand ne intalneam in pod, povesti cu fantome.

Aveam inima facuta mica mica si ma asteptam ca din moment in moment ele sa se adevereasca: ghiarele demonilor lui C. sa ma apuce si sa ma traga de partea cealalalta a zidurilor prafuite...
De fiecare data plecam dezolata ca n-am patit nimic.

Pana la urma de ce conteaza?
Conteaza ca existau vremuri cand ne intalneam si visam impreuna.
Noi, Toti.

Lasa-ti imaginatia sa calatoreasca dincolo de barierele construite de ceilalti, ignora indicatoare care-ti spun "STOP! OPRESTE-TE ACUM sau vei avea necazuri!"

si...

...continua-ti drumul cucerind, pas cu pas, imposibilul!

Povesti din Pod (1)

Inchid ochii si las patefonul mintii sa deruleze amintiri.

Astazi o sa va povestesc despre liceu.

Mai precis, despre ziua in care am intrat pe ascuns intr-unul din poduri, atrasi de aspectul lui misterios.

Fiind 1 iunie profesorii ne-au lasat sa plecam acasa, asa ca impreuna cu A., A. si T. am urcat la etajul 3, in fata laboratorului de biologie. Aveam cu noi o pila, un ciocan, o surubelnita si o chitara.

In jurul nostru, o multime de vitrine cu animale impaiate pline de praf. In spate, ascunsa, o usa din metal inchisa cu lacat, prin care se putea vedea o incapere larga si intunecoasa. Destinatia noastra!

...Si ne-am apucat de treaba... Pileam lacatul cu randul, in timp ce A. canta la chitara ca sa acopere zgomotul (si in acelasi timp, orice suspiciune, in caz ca ar fi urcat cineva). Remember that, dudette?

Dupa cateva ore bune de pilit in care mi-am rupt si bluza si degetele, lacatul a cedat. Am pus toti bani ca sa cumparam un lacat identic cu cel spart (asa ca timp de cateva luni nimeni din administratie nu a banuit nimic).

VICTORIE! Glory to the brave!

Intro

Ridica-te si indrazneste.
Desfa o sticla de sampanie pe malul marii si priveste cerul instelat,
care pare sa te cuprinda, impreuna cu cineva drag.
Savureaza-ti inghetata fara sa te mai gandesti la cate E-uri si calorii contine.
Acorda-ti timp, din cand in cand, si priveste apusul. Chiar si printre blocuri. Sau luna.

Deschide-ti sufletul.
Urmeaza-ti visele. "Shoot for the moon! Even if you fail, you'll land among the stars!"

Cam despre asta este blogul meu. Despre mici bucurii, despre pofta de viata, despre risc.

Uneori si despre amintiri. Imi imaginez amintirile din liceu ca o cutie cu praline: dulci,
cu forme care mai de care mai interesante, fiecare cu gustul ei unic. Liceul a fost cea mai placuta perioada din viata mea -as you may guess.

Acum sunt studenta. O sa mai scriu din cand in cand si despre viata de student.
O sa mai scriu...
Dar acum inchei cu un zambet si va salut pe toti cei care ati citit aceasta insemnare!
Peace!