Ma plimbam prin padure, ca de obicei, impresurata de vibratiile fluierului unui strain. Probabil canta de cealalta parte a padurii fiindca se auzea destul de slab.
Mi-am continuat drumul, ratacind prin labirintul muzicii.
Doina se auzea din ce in ce mai clar. Am inceput sa alerg. Priveam soarele cum scapata printre copaci, un soare de toamna, un soare de matase.
"In curand va fi bezna", mi-am zis ingrijorata, dar nu puteam sa ma opresc. Crengi uscate mi se prindeau de haine si imi zdreleau pielea dar nu ma puteam opri din fuga aceea nebuneasca spre nicaieri.
Pentru ca, un gand mi-a perforat mintea, nu mai exista nici un drum de intoarcere, ca si cum s-ar fi dizolvat in cantecul asta, pana adineaori sublim, acum devenit brusc grotesc. M-am ratacit in propria-mi minte, la limita devenirii cuiva nou, poate chiar strainul ce canta la fluier...
Nu mai stiu...
Sincer, am uitat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu