Expeditie la capatul lumii (1)

Pasea cu greu prin furtuna alba.
Stia ca trebuie sa se concentreze, sa lupte, sa-si pastreze mintea limpede. Dar viscolul acela cumplit ii ingheta gandurile.

Degeaba incerca sa se orienteze dupa mica busola.
Corpul incepuse sa-l tradeze. Cazu in genunchi, lipsit de speranta.
Deodata un zambet ii contorsiona chipul inghetat. La nici zece metri in fata lui se ridica o pestera.

In interiorul pesterii, desi ferit de viscol, linistea si intunericul il sufocau. Se simtea pierdut intr-o noapte neagra fara de sfarsit. Acest loc ii inspira o frica instinctuala, frica unui copil de intunericul in care ghiceste umbre, dar continua sa inainteze. Spatiul se micsora din ce in ce mai mult, obigandu-l sa se tarasca.

La capatul celalat palpaia o lumina.
Se grabi catre iesire, agatandu-se parca de lumina care devenea din ce in ce mai clara.

Dorin astepta ca din moment in moment perdeaua visului sa se rupa si sa se trezeasca undeva, in pustiul inghetat din Siberia. Pentru ca iesirea din pestera il condusese intr-un un oras, in mijlocul unei veri caniculare.

Pestera disparuse.

Trecatorii il priveau mirati, deoarece era inca imbracat in hainele lui groase si era incaltat in bocanci cu coltari.